Radu Anastase

Era cald. M-am asezat in ultima banca din clasa. Toata lumea era atenta la profesorul ce facea desene indescifrabile pe tabla. Scanam cu ochii sala ca sa vad pe cine recunosc sau cine mi-ar placea din multitudinea de chipuri ravasite de timp. Dupa vreo jumatate de ceas am observat ca era in fatza mea. O fata satenta, cu ochii pierduti, facea acelasi lucru ca si mine, sapa in negura. Peste cateva momente inima a inceput sa imi bata cu putere, am simtit cum sangele mi se urca in obraji si palmele transpirate. Nu mai aveam control asupra pixului din mana si am inceput sa ma intreb ce se intampla. O voce mi-a zis usor: “Ea e!”. Cine? Cine era ea? Am inceput sa ma holbez la saraca fata, evitand contactul vizual. O stiam de undeva, am mai vazut-o undeva. Ah…sa fie ea? Nu are cum… a trecut atata timp, si in plus… e orasul meu, nu al ei. Am vrut sa ma asigur si m-am apropiat de ea; i-am adulmecat parul, am studiat linile corpului, am analizat fiecare particica ce se putea zari de unde stateam eu. Clar…ea e. Of, de cand nu am mai simtit-o asa de aproape, de cand nu am mai vazut-o cum o vad acum? Ce vremuri, ce copilarie, ce iubire!

Inima nu imi mai bate. Nu mai are de ce pentru ca stiu ca inima ei bate de doua ori mai repede. Tot nesigur de ea, o ating usor pe umar si o intreb: “Scuza-ma, pana la cat tine cursul?”. Imi zambeste usor si imi spune: “Trebuie sa se termine”. Ii multumesc si se intoarce la banca. Nu..nu vreau sa se termine, de ce sa se termine, parca abia a inceput. De ce tot timpul cand ceva frumos se intampla, in urma frumosului sa vina galopand in viteza nenorocirea? De ce inceputul este sinonim cu frumosul, iar sfarsitul cu suferinta? Chiar asa trebuie sa fie tot timpul?

Transpirand in agonia mea, urmaresc secundele cum se scurg incet din ceas, alunecand pe cifrele arabe si ajungand pe tabla.

- Radu…Radu…trezeste-te!

Ma uit bezmetic la colegul meu de banca si il intreb cat e ceasul.

- E 12 fix, hai ca trebuie sa plecam.

Ramas mahmur de la vis, incep si caut cu privirea prin sala pe ea. Nu e…

Inca un vis neimplinit.

Am privit si am vazut ca nu e departe. Nu mai e mult si totul va incepe. Dar pana acum ca si in continuare va fi aceiasi nebuloasa. Batai, lupte si razboaie intregi, de minute profetice si ani fara sfarsit. Am incercat sa merg fara sa ma uit nicaieri decat in parti si m-am impiedicat..am cazut. Cand am ridicat privirea am vazut un singur lucru. Era EL. Nimic mai frumos nu vazusem vreodata. Eram doar eu si EL.

L-am intrebat de ce este asa si de ce nu pot sa deslusesc nimic in minte. Mi-a soptit ca raspunsurile sunt tot acolo unde nu caut. Degeaba ma lupt sa imi castig gandurile de partea mea pentru ca vor fi tot timpul acolo. Apoi L-am intrebat de ce este asa si nu altfel. Mi-a zis ca va trece timpul si in curand voi vedea rostul fiecarui lucru. Atunci am inteles ca defapt raspunsul final nu era chiar in mintea mea ci cu fiecare pas care il faceam il construiam singur si El odata cu mine.

A mai trecut timpul si L-am intrebat cum de poate cineva sa faca niste lucruri atat de oribile. Cum poti sa iti tradezi propria fiinta? Cum iti poti intoarce spatele celei care o iubesti ca pe lumina ochilor tai si fara de care nu ai fi nimic pe pamant? Cum ai putea sa iti suporti inima batanda si totusi sa calci pe ultimul ciob stiind ca o sa te ranesti? Mi-a raspuns ca omul este dominat de o dorinta fierbinte. O avem fiecare dintre noi, insa la unii este mai aprinsa decat la altii si de diferite naturi. Unele sunt inocente, altele duc la pieire. El mi-a dat totusi o garantie: NIMIC nu te poate determina sa faci ceea ce nu vrei!

M-am asezat langa El si m-a luat in brate. “Cum de poti sa te mai uiti la mine?”; “Te iubesc!”.

Cuvintele acestea m-au lasat fara glas. Cum ar putea dupa toate aceste lucruri inca sa ma iubeasca? Si totusi… ma iubeste!

Nu e normal ca si eu sa imi ridic ochii spre El?