O chestie numita “blog”

April 21st, 2008

Ne nastem cu o speranta. Nu stim care, dar stim foarte bine ca exista. Cu timpul, in mintea fiecaruia aceasta se contureaza luand forme diverse. Insa la inceput nimeni nu ne avertizeaza ca va fi greu. Timpul insa trece si dupa cum stim fiecare..nu e asa cum speram sa fie. Ne lovim, suntem raniti, insa cu timpul cicatricile se formeaza. Ajungi sa te feresti de un lucru, apoi de inca unul si inca unul…pana cand ajungi sa te feresti de propria persoana.

Viata totusi continua si odata cu ea se inchid si se deschid noi capitole din viata mea. Ceea ce doare cel mai rau e ca de fiecare data cand o frantura din viata mea se inchide, nu se inchide fara repercursiuni. Stiu ca clipe vor fi uitate in viitor, dar acum este acum.

Acum caramida s-a spart. Nu mai e doar o crapatura… ci pur si simplu s-a spart in mii de bucati care trebuie sa le las sa umble prin lume uitate de vant si ploi. Trebuie…

Si desi eu poate n-am fost niciodata acolo, stiu ca tu vei fi pentru totdeauna. Imi pare rau ca s-a spulberat ce mai aveam din imaginatia mea, ca nu mai esti sa iei parte la urmatorul pas de bebelush ce-l voi face. M-ai sprijinit, m-ai ridicat atunci cand am cazut, insa cel mai important e ca nu ai renuntat niciodata la mine. Ai dreptate… cand vezi ca doare, trebuie sa te bucuri ca mai poti simti. Asa ca ma bucur ca m-ai scapat si pentru ultima oara… Degeaba arunc cu cuvinte goale in bloguri uitate de lume pentru ca stiu ca nu pot sa dau timpul inapoi si sa fiu…om.

M-ai descoperit prin ganduri si cuvinte si amandoi am stiut ca e special, dar se pare ca tu ai stiut mai bine ca mine.

Nu regret ce am facut…deloc. Regret ceea ce am ezitat sa fac.

Poate intr-o zi… voi mai fii om pentru tine.

Forgive me.

Nur, kid…

Uncategorized

April 15th, 2008

Scriu pe o bucata de caramida intarita de vanturi, ploi si furtuni. Apas mai tare ca sa ramane pentru totdeauna, insa incepe sa se crape. Nu..te rog, nu te crapa! Incerc sa o fac la loc, insa fiecare bucatica cazuta nu mai asculta si cade in infinit. Degeaba ma uit la straturile verzi de papadie ce acopera negura. A mai trebuit doar o suflare pentru a se sparge, acum nu mai pot face nimic. Adun cioburi de pe jos si incerc sa refac puzzle-ul insa nimic nu se leaga cum trebuie. Nu stiu de ce am aruncat piatra in geam, nu stiu de ce am alunecat in jos, nu stiu daca este ce este.

A trecut timpul insa acum sta in loc. Nu mai pot sa misc o pana in cursul vremii pentru ca nu mai am voie. Nu mai arunc cu vapai de intuneric pentru ca acum stiu ca nu e bine. De ce trebuie sa mori innecat ca sa iti dai seama ca nu stii sa innoti? De ce trebuie sa te arunci de pe o stanca ca sa iti dai seama ca nu esti nemuritor? Nu stiu..

Nu regret ceea ce sunt, ci ceea ce nu pot fi, adica mai bun. Stiu ca e prea mult si vreau prea mult. Nu ma astept sa indoi vanturi si vorbe ca sa fiu eu. Nu ma astept sa mai fiu vreodata eu.

Inteleg de ce. Nu pot sa cer nimic si nu voi cere, decat sa… nu stiu. Tac pentru ca e tarziu in inima mea.

Nu pot sa zic ca stiu cat e de greu, insa e greu pentru ca oglinda nu imi mai reflecta imaginea mea.

Tac pentru ca trebuie.

Uncategorized