O chestie numita “blog”

Am privit si am vazut ca nu e departe. Nu mai e mult si totul va incepe. Dar pana acum ca si in continuare va fi aceiasi nebuloasa. Batai, lupte si razboaie intregi, de minute profetice si ani fara sfarsit. Am incercat sa merg fara sa ma uit nicaieri decat in parti si m-am impiedicat..am cazut. Cand am ridicat privirea am vazut un singur lucru. Era EL. Nimic mai frumos nu vazusem vreodata. Eram doar eu si EL.

L-am intrebat de ce este asa si de ce nu pot sa deslusesc nimic in minte. Mi-a soptit ca raspunsurile sunt tot acolo unde nu caut. Degeaba ma lupt sa imi castig gandurile de partea mea pentru ca vor fi tot timpul acolo. Apoi L-am intrebat de ce este asa si nu altfel. Mi-a zis ca va trece timpul si in curand voi vedea rostul fiecarui lucru. Atunci am inteles ca defapt raspunsul final nu era chiar in mintea mea ci cu fiecare pas care il faceam il construiam singur si El odata cu mine.

A mai trecut timpul si L-am intrebat cum de poate cineva sa faca niste lucruri atat de oribile. Cum poti sa iti tradezi propria fiinta? Cum iti poti intoarce spatele celei care o iubesti ca pe lumina ochilor tai si fara de care nu ai fi nimic pe pamant? Cum ai putea sa iti suporti inima batanda si totusi sa calci pe ultimul ciob stiind ca o sa te ranesti? Mi-a raspuns ca omul este dominat de o dorinta fierbinte. O avem fiecare dintre noi, insa la unii este mai aprinsa decat la altii si de diferite naturi. Unele sunt inocente, altele duc la pieire. El mi-a dat totusi o garantie: NIMIC nu te poate determina sa faci ceea ce nu vrei!

M-am asezat langa El si m-a luat in brate. “Cum de poti sa te mai uiti la mine?”; “Te iubesc!”.

Cuvintele acestea m-au lasat fara glas. Cum ar putea dupa toate aceste lucruri inca sa ma iubeasca? Si totusi… ma iubeste!

Nu e normal ca si eu sa imi ridic ochii spre El?

Thoughts