Cioburi sparte
April 15th, 2008
Scriu pe o bucata de caramida intarita de vanturi, ploi si furtuni. Apas mai tare ca sa ramane pentru totdeauna, insa incepe sa se crape. Nu..te rog, nu te crapa! Incerc sa o fac la loc, insa fiecare bucatica cazuta nu mai asculta si cade in infinit. Degeaba ma uit la straturile verzi de papadie ce acopera negura. A mai trebuit doar o suflare pentru a se sparge, acum nu mai pot face nimic. Adun cioburi de pe jos si incerc sa refac puzzle-ul insa nimic nu se leaga cum trebuie. Nu stiu de ce am aruncat piatra in geam, nu stiu de ce am alunecat in jos, nu stiu daca este ce este.
A trecut timpul insa acum sta in loc. Nu mai pot sa misc o pana in cursul vremii pentru ca nu mai am voie. Nu mai arunc cu vapai de intuneric pentru ca acum stiu ca nu e bine. De ce trebuie sa mori innecat ca sa iti dai seama ca nu stii sa innoti? De ce trebuie sa te arunci de pe o stanca ca sa iti dai seama ca nu esti nemuritor? Nu stiu..
Nu regret ceea ce sunt, ci ceea ce nu pot fi, adica mai bun. Stiu ca e prea mult si vreau prea mult. Nu ma astept sa indoi vanturi si vorbe ca sa fiu eu. Nu ma astept sa mai fiu vreodata eu.
Inteleg de ce. Nu pot sa cer nimic si nu voi cere, decat sa… nu stiu. Tac pentru ca e tarziu in inima mea.
Nu pot sa zic ca stiu cat e de greu, insa e greu pentru ca oglinda nu imi mai reflecta imaginea mea.
Tac pentru ca trebuie.
Recent Comments