O chestie numita “blog”

M-am pus in pat ca sa scap de gandurile mele, insa odata ce am adormit mi-am dat seama ca nu numa ca nu am scapat de ele, ci am reusit sa le cresc. Fiecare gandulet de-al meu acum se transforma intr-un cosmar ce nu putea fi uitat. M-am culcat pentru a putea scapa de mine, pentru a ma putea uita si trai intr-o lume unde ceea ce cred este singurul adevar. Fara remuscari, fara dorinte ascunse, doar eu cu lumea mea. Nu am reusit pentru ca in visul meu mai era inca cineva care incerca sa ma omoare. Nu stiu de ce si eu incercam sa il omor pe el; nu era pentru a-mi apara propria viata, sau din instinct, ci pentru ca simteam ca face ceva rau. Alergam printre cladiri urmarindu-l, aruncam cu pietre ratandu-l de fiecare data. De ce nu il pot omori odata? Ce tot se intampla? De ce il vad numai in franturi si nu pot sa ii vad fatza cum trebuie? Am continuat sa alerg si el alerga pe o strada paralela cu mine. Se uita din cand in cand la mine si imi zambea diabolic ca si cum ma duce unde voia el. In timp ce respiratia mi se taia, continuam sa alerg cat de tare pot si ma gandeam daca cel pe care il alerg nu ma alearga el defapt. Sunt eu vanatorul sau vanatul? Ma indreptam catre un zid de un metru si ceva si am vrut sa il depasesc dintr-o saritura, dar am sarit prea devreme si picioarele mele au atins varful zidului facandu-ma sa ma prabusesc. M-am uitat repede in stanga mea ca sa vad daca si el s-a oprit sau a fugit in orizont. Nu mai era nimic, doar un intuneric dogorator. Dezamagit si aproape cu ochii in lacrimi m-am ridicat, mi-am scuturat pantalonii grena si am privit in jurul meu. Aproape covarsit de ganduri de dezamagire, am zarit o speranta. Era el zambindu-mi din nou diabolic si chemandu-ma cu privirea sa il urmaresc. Am inceput din nou sa alerg si am vazut ca ma apropii de o infundatura. „Gata, l-am prins!” mi-am zis in gandul meu. Prinzand mai mare curaj in picioare, continuam sa alerg spre zidul din fatza mea paralel cu dusmanul meu. Eram din ce in ce mai aproape si ma apropiam mai repede decat puteam privi. Am ajuns… insa nimic. Pe peretele din stanga se vedeau niste sclipiri ciudate. M-am apropiat cu mainile atintind spre zid ca sa imi potolesc curiozitatea. Incetul cu incetul mi-am dat seama de ce nu puteam sa il omor pe dusmanul meu… eram EU. Eu eram cel care trebuia sa moara pentru gandurile, faptele si vorbele mele. M-am trezit plin de transpiratie rece cautand cu privirea peretii camerei mele. Eram tot acasa, dar acum preferam sa fi murit in vis…

Thoughts dusmanul, ganduri, meu